Moartea – ultima morfină care-ți mai poate lua durerea

„Un an mai complicat pentru tine a fost...” – de câteva zile, cuvintele acestea îi sunau în urechi ca toaca unei mănăstiri uitate pe un deal însingurat, ca un tunet care prevestește o furtună năprasnică. Știa că anul acesta nu e doar greu – e începutul a ceva mai sumbru.

Cancerul roade încet, dar sigur. Roade tăcut, până când nu mai poți decât să urli, chemând moartea ca pe o eliberare. Moartea – ultima morfină care-ți mai poate lua durerea.

Înainte nu credea în clipe — viața era o succesiune de zile, săptămâni, luni în care trebuia să fie „productivă”. Acum trăia din clipă în clipă. Unele, mai suportabile. Altele, ca o mână grea care apasă pieptul până rămâi fără aer.

Era obosită. Nu din lipsa somnului, ci de gândurile care nu dorm niciodată. De oamenii care spun „fii tare”, când tu ai nevoie doar să plângi. De medicii care îți zâmbesc strâmb și-ți spun că „nu e chiar atât de rău”, în timp ce-ți evită privirea.

Într-o seară, în camera slab luminată, și-a așezat mâna pe stomac, unde tumora creștea ca o rădăcină otrăvită. Nu-și mai amintea când începuse durerea. Nici când se terminase viața de dinainte.

A oftat adânc, privind spre geam. Afară ningea. Fulgi mari, lenți, ca niște păcate care se aștern fără grabă peste lume.

— Dacă mor, să nu mă îmbrăcați în haine scumpe. Să nu-mi puneți ruj, a șoptit într-o zi, mai mult pentru ea însăși.
— Ce-ai zis? a întrebat fiica ei, intrând în cameră cu ceaiul.
— Nimic, o minciună obișnuită. Mă simt mai bine azi.

Și a zâmbit. Acel zâmbet pe care doar cei care se pregătesc să moară îl știu.

Sursa foto: pixabay.com