Fata din tren e romanul pe care l-am citit pe
bucăți, întinse pe o perioadă de câteva luni. E interesant, dar nu pot spune că
m-a prins atât de tare încât să nu-l pot lăsa din mână. Uneori mi-am impus să
citesc măcar două-trei pagini pe zi, alteori mă captiva suficient cât să-mi dau
seama că am petrecut ore întregi în compania lui.
Structura romanului e
atemporală și urmărește perspectiva a trei femei: Rachel, Megan și Anna. Acest
tip de narațiune poate crea o anumită dificultate în lectură, dar îi oferă și
profunzime. Per ansamblu, cartea mi s-a părut bună: te face să-ți pui
întrebări, îți pune creierul la muncă – iar când o lectură îți mișcă neuronii,
e de bine.
Acțiunea se desfășoară în
Londra, mai exact într-unul dintre cartierele sale, și gravitează în jurul
trenului care trece la ore fixe. Cam așa e și viața celor trei femei – mai ales
a lui Rachel: o viață interioară fragmentată, trăită în ritmul aparențelor, în
distanța fragilă dintre realitate și ceea ce se vrea a fi. Trenul devine o
metaforă a călătoriei interioare a protagonistei, dar și o
ironie amară: deși Rachel pare că merge undeva, ea de fapt stagnează.
Abia în momentul în care începe să confrunte adevărul – inclusiv despre Tom –,
trenul își pierde rolul de refugiu și devine începutul unei transformări.
Despre aparențe și goluri
care nu se umplu
Romanul Fata din tren
este, în fond, o poveste despre goluri sufletești și femei frânte,
dar mai ales despre iluzia unei vieți perfecte. Totul pornește
de la aparențe: căsnicii fericite, familii împlinite, zâmbete politicoase în curțile
liniștite. Rachel, observatoarea din tren, își proiectează o întreagă fantezie
asupra unui cuplu văzut fugitiv pe geam (Jason și Jess, așa îi botează ea, dar, de fapt, sunt Megan și Scott). În mintea ei, acei oameni trăiesc
iubirea pe care ea a pierdut-o. Dar adevărul e altul. Mereu e altul.
De fapt, întreaga construcție
a romanului e un joc al oglinzilor sparte:
·
Tom
pare un bărbat ideal, dar e un manipulator și un abuzator.
·
Megan
pare liberă, dar e prizoniera traumelor ei.
·
Anna
pare stăpână pe viața ei, dar este consumată de gelozie și nesiguranță.
·
Rachel
pare o alcoolică ratată, dar e cea care ajunge cel mai aproape de adevăr.
„Totul pare atât de
perfect. Așa ar trebui să arate fericirea.”
Acesta este gândul care declanșează totul – iar ceea ce urmează este o demontare
dureroasă a perfecțiunii.
Aparențele înșală. Adevărul
doare. Golurile rămân.
Romanul creează o atmosferă
apăsătoare, în care personajele se refugiază în minciuni, se agață de oameni
toxici și încearcă să umple, fără succes, vidul lăsat de eșecuri, pierderi și
traume. Toate cele trei femei – Rachel, Megan și Anna – sunt reflexii
ale aceleiași dureri feminine, trăite în forme diferite.
„Golurile din viața ta sunt
permanente. Trebuie să crești în jurul lor.” – spune Megan.
Dar toate știu asta. Și toate încearcă să trăiască în ciuda
acelor goluri.
Concluzie
Fata din tren e mai mult decât un simplu
thriller. Este o critică a societății moderne care se hrănește
din aparențe, o poveste despre nevoia de apartenență, dar și
despre riscul de a te pierde pe tine în goana după validare sau
siguranță.
Este o carte care ne amintește un adevăr esențial: Fericirea afișată nu e întotdeauna fericire trăită.
Comentarii
Trimiteți un comentariu