Să faci presă cu suflet

 

A face presă nu e ușor. Nu doar din cauza termenelor limită, a presiunii de a fi obiectiv, sau a criticilor inevitabile. Ci și — poate mai ales — pentru că, uneori, e greu să rămâi doar observator atunci când în fața ta se derulează vieți. Când intri în casele oamenilor, când le asculți durerile și frământările, nu poți ieși de acolo neatins. În meseria aceasta, empatia e o calitate necesară, dar care vine cu un preț.

Sunt o fire introvertită, emotivă. Asta înseamnă că unele cazuri mă răvășesc. Rămân cu mine și după ce articolul e scris. Merg cu ele acasă, adorm cu ele în gând și mă trezesc tot cu ele. Jurnalismul, în forma sa profund umană, nu înseamnă doar fapte, cifre și declarații. Înseamnă oameni, lacrimi, tăceri, frici. Și, ca jurnalist, înveți să le porți pe toate în tine.

Uneori mă întreb dacă am ales bine. Dacă nu cumva, fiind atât de sensibilă, nu m-am rătăcit pe un drum care cere adesea sânge rece. Dar îndoiala e mereu alungată de momentele acelea neașteptate, dar atât de puternice, când cineva mă oprește pe stradă sau îmi trimite un mesaj și îmi spune simplu: „Mulțumesc. Ceea ce faci e bine. Continuă.” Și continui. Pentru că înțeleg că, deși nu salvez vieți, pot aduce lumină. Pot oferi o voce celor care nu au una, pot pune o întrebare incomodă acolo unde tăcerea a devenit normă.

Într-o societate în care încrederea în presă este fragilă, iar jurnaliștii sunt adesea priviți cu suspiciune sau ostilitate, să alegi să fii vulnerabil, sincer și empatic devine un act de curaj. Nu e un drum pentru cei care caută aplauze. E un drum pentru cei care cred, cu încăpățânare, în puterea cuvântului și în rolul lui de a construi o societate mai conștientă și mai dreaptă.

Nu scriu dintr-o redacție mare, nu am audiențe record și nici siguranța unui sprijin constant. Dar am convingerea că fiecare poveste spusă cu onestitate contează. Că fiecare rând scris cu suflet poate atinge un alt suflet. Iar asta e suficient ca să merg mai departe.

Pentru mine, jurnalismul nu este o profesie rece. E o formă de implicare. De dăruire. De a trăi mai multe vieți într-una singură. Și, deși uneori doare, e o durere care mă face mai vie, mai umană, mai atentă.

Și poate tocmai asta e esența presei adevărate: nu să fii deasupra lucrurilor, ci în mijlocul lor. Cu ochii larg deschiși și cu inima la fel.

Sursa foto: pixabay