Vase nespălate, pauze între „trebuie să fac asta” și „mai bine las pe mâine”

 

Foto simbol

Am lăsat vasele nespălate azi. Nici chiuvetă n-am ca să le pun. Le-am clădit, una peste alta, așa ca să las impresia că e ordine, o aparentă ordine în casa mea. Clitul acesta de orânduială-neorânduială l-am pus pe o masă. Ehh, e mult spus o masă, e mai degrabă o capră, folosită de noi când am făcut reparație (Notă: Capră - Sistem de lemne încrucișate care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme), care mai are și acum urme din materialele de construcții. Eu am acoperit-o cu mușama (iar aparenta ordine) și o folosim pe post de masă, unde am pus plita la care pregătesc mâncare.

Am lăsat vasele nespălate, că, na, mi-am zis, că n-o veni apocalipsa, că nimeni nu va muri din cauza unor vase nespălate. Am ieșit din casă cu gândul că nu e ceva în ordine, că ceva mă frământă. Era altceva decât apatia cronică. Vedeam un hău care mă chema la el și am înțeles că vasele nespălate înseamnă că apocalipsa intrase în viața mea. Nu mă simțeam bine. Toată ziua am stat ca pe ace ca să vin acasă și să spăl vasele.

Am intrat pe ușă mai devreme decât de obicei. Vasele stăteau în același turn improvizat, aparent stabil, dar gata să se prăbușească la cel mai mic gest neatent. Capra, acoperită de mușama, păstrând amprentele reparațiilor vechi, ca o relicvă a unor visuri, care s-au destrămat în franjuri ca ceața la orele dintre dimineață și amiază. M-am așezat pe un scaun lângă masă, privind acest haos al universului meu.

Am ridicat ligheanul din colț, unul din acelea ieftine, din plastic, cu marginile ușor crăpate, care își pierduse demult culoarea inițială. L-am așezat pe masa improvizată și am turnat apă fierbinte din ibric. Aburii au început să se ridice, parcă formând o pierdea între mine și gândurile care mă urmăreau toată ziua.

Fiecare farfurie pe care o treceam prin spuma săracă era o poveste. O poveste a dimineților în grabă, a serilor fără chef, a pauzelor între „trebuie să fac asta” și „mai bine las pe mâine”. În mod paradoxal, spălatul vaselor într-un lighean din plastic îmi oferea o liniște pe care nu o găseam în altă parte. Poate că tocmai pentru că nu era perfect – la fel ca mine.

Mi-am amintit cum, când eram copilă, bunica spăla vasele în lighean, cu mâinile crăpate de muncă. Nu se plângea niciodată. „Cât timp ai un loc unde să pui farfuriile curate, e bine,” spunea ea. Dar eu simțeam că nu era chiar bine. Nu atunci, nu acum. Orice act mărunt – fie că spălam un pahar, fie că întindeam mâna să iau un prosop de pe scaun – devenea o confruntare cu mine însămi.

Când am terminat, ligheanul gol a rămas pe masă. Îl priveam de parcă ar fi fost un aliat. Clitul de vase dispăruse, dar eu știam că nu era despre farfurii sau ordine. Era despre mine, despre momentele în care îmi spun că e suficient să fie „aproape bine” și despre cât de rar cred cu adevărat asta.

Am așezat ligheanul la locul lui. Poate mâine vor fi din nou vase de spălat. Poate mâine nu voi avea chef. Dar acum, pentru prima dată în ziua asta, simțeam că aveam un control. Și era suficient.
28 noiembrie 2024