Ritualuri și empatie

 

Chiar acum câteva minute am citit o știre de la Est-Curier, un ziar din Criuleni, în care se vorbește că un copil de 12 ani a murit. Din neatenție a căzut un utilaj foarte mare și în urma acesteia băiatul a murit. Prietenii, rudele s-au mobilizat și ajută familia îndurerată și totuși nu e de ajuns ca să-l înmormânteze pe copil. Cineva a scris pe facebook că cine poate să-i ajute să doneze bani ca să nu rămână familia îndatorată pe la vreo bancă sau altă organizație de creditare. 

În acest momente tragice, ne întrebăm de ce uneori suntem tentați să ne îndreptăm atenția către aspectele exterioare, cum ar fi ritualurile și tradițiile, în loc să  ne concentrăm pe empatie și compasiune. Este, fără îndoială, o întrebare validă. De ce simțim că trebuie să ne respectăm obiceiurile, chiar și în cele mai dificile momente, și să ne asigurăm că toate detaliile sunt îndeplinite, în timp ce posibilitatea de a sprijini sufletul rănit pare să fie pus pe plan secund?

Toate ritualurile de înmormântare din Moldova m-au făcut să-mi pun zeci de „de ce-uri”. De ce trebuie atâtea pomeni când o familie pierde pe cineva drag pe neașteptate (mă refer accidente) și nu era pregătită pentru o așa situație, de ce cei care vin la înmormântare analizează fiecare șervet pe care l-ai dat de pomană (că e prea mic, că nu e „mahrovcă”, că e alb, că e sur, că e negru, că e tărcat, că e prea mare etc.), de ce trebuie să dai de pomană fiecărei rude chiar dacă locuiesc în aceeași casă, de ce, de ce..... Durerea e enormă, de nedescris în cuvinte și tu trebuie să fii cu capul la pomene, la bucate care neapărat trebuie să fie într-o cantitate cât mai îndestulătoare ca să le ajungă să-și mai ia și prin culioace acasă, la băutură că, de, sufletul celui răposat nu se urcă la ceruri fără un pic din licoarea lui Bacchus. 

Este adevărat că nevoia de a respecta tradițiile și obiceiurile este adânc înrădăcinată în cultura noastră. Însă, este important să ne întrebăm dacă aceasta trebuie să fie întotdeauna prioritatea noastră absolută. Poate că e momentul să reconsiderăm cum ar trebui să ne manifestăm empatia în aceste situații.

Este adevărat că, în astfel de momente, cuvintele pot părea neajutorate și insuficiente. Cu toate acestea, simpla prezență și oferirea de sprijin pot aduce alinare. A fi acolo pentru cineva în timpul durerii sale este, poate, cel mai puternic act de empatie pe care îl putem oferi.

Acest text nu caută să minimalizeze importanța tradițiilor sau ritualurilor, ci doar să ne încurajeze să privim dincolo de ele, spre inima și suferința umană reală. În cele din urmă, să nu uităm că empatia și compasiunea noastră pot aduce liniște și consolare celor care au nevoie într-un mod care poate depăși orice ritual sau tradiție.

Oare chiar fudulia nu ne lasă în pace nici când durerea ne acaparează? Oare chiar nu putem lăsa bârfa și să empatizăm cu cei care trec printr-o durere infinită? Oare chiar ritualurile sunt mai presus decât compasiunea și empatia? Oare „să fim în rând cu lumea” e mai presus decât sufletul nostru? Oare chiar am ajuns să facem campanii de colectare de fonduri ca să facem totul ca să nu ne vorbească satul / orașul?

În aceste moment, poate ar trebui să ne întoarcem către binele nostru interior și să ne amintim că, în ciuda tradițiilor și ritualurilor, empația și sprijinul pentru cei aflați în doliu sunt cele care contează cel mai mult. În loc să ne lăsăm pradă fuduliei sau bârfei, să ne adunăm forțele pentru a oferi dragoste și îngrijire, într-un gest care poate aduce lumină în umbra durerii.