Eu și universul

 

Aerul din jurul meu parcă se încolăcește în jurul gâtului, ca o cătușă invizibilă care îmi ține închisă gândurile și emoțiile. Universul pare să se comprime în jurul meu, iar eu mă pierd în labirintul acestor sentimente contradictorii.

Simt că aici aerul pare să fie captiv, că e incapabil să-și găsească drumul spre exterior. Aerul nu vrea să iasă, ca și cum ar dori să păstreze în interior toate amintirile, bucuriile și tristețile mele. Sau poate că, pur și simplu, nu mai găsește loc în acest univers imens pentru a se răspândi și a se pierde în veșnicie. Parcă alerg, încercând să scap de această senzație apăsătoare, dar parcă nu ajung nicăieri. Drumurile pe care le parcurg par a fi fără sfârșit, iar universul însuși pare să se întindă la nesfârșit, fără margini sau hotare și în același timp e atât de scurt. În fiecare pas pe care-l fac, mă întorc în același punct de plecare. În fiecare alergare disperată, parcă mă ciocnesc de bariere invizibile care îmi opresc drumul.

 Universul în care mă pierd pare să fie un amalgam de sentimente și trăiri, o întindere nevăzută în care încerca să mă regăsesc, dar parcă fără punct de reper.

Totuși, sper că într-o zi va fi și bine. Sper că aerul va găsi calea să se elibereze, iar universul va răspunde cu generozitatea căutărilor mele.

Sursa foto: pixabay.com