Jurnal. Evit să-mi dezmierd copilul cu apelativul „înger”, prăjitură pregătită de mânuțele mele pentru Călin, dimineața Învierii, poveste despre curaj, putere, iubire, minuni, știință care s-a împletit armonios cu credința în Dumnezeu

 

Vineri, 14 aprilie. În urmă cu nouă ani la această dată am primit o a doua șansă la viață. Scriu la plural, fiindcă mama și tata trăiesc prin copilul/copiii săi și dacă aceștia trec prin situații de genul nostru (operație) și ies cu brio, atunci scriem la plural, pentru că experiența o trăim toți. Tot în urmă cu nouă ani am renunțat să mai numesc copiii îngerași. Anterior, experienței noastre aveam obiceiul să-i dezmierd pe cei mici, spunându-le îngeraș. Secția chirurgia nou-născutului de la IMSP Centrul Mamei și Copilului mi-a revizuit capitolul la dezmierdări și înger mi-a fost cumva, nu șters de tot, dar nu-l mai puteam asocia cu Călin ori cu oricare copil. Eu îmi doream cu disperare un copil energic, un copil viu, un copil care să zâmbească cu gura până la ureche și să-i strălucească ochii (Țin minte că l-am lăsat la mama pentru o săptămână și când am venit să-l iau m-a întâmpinat la stație. L-am recunoscut după ochi și după zâmbet. Era murdărici și mi-era drag, pentru că inspira viață) și să facă pozne. De aceea, evitam și evit să-l dezmierd cu apelativul „înger”.

Seara mi-o petrec ascultând un interviu cu preotul Constantin Necula. Pur și simplu, m-am îndrăgostit de cuvântul pe care îl promovează.

Sâmbătă, 15 aprilie. După mult, mult timp pregătesc o prăjitură. Călin și-a dorit o coptură pregătită de mânuțele mele. Acum să spună cineva că nu s-ar topi dacă copilul i-ar zice așa ceva! După care repejor ordine în casă și după-masă am mers în sat la părinții mei. A fost ceva deosebit, pentru că de 10 ani nu am sărbătorit Învierea Domnului la Buciumeni. Mă duceam la Paștele Blajinilor, dar nu mergeam la Paște. Anul acesta ne-am decis să mergem și am primit o reală plăcere.

Duminică, 16 aprilie. Dimineața ne spălăm pe rând cu ouă (unul înroșit, altul - nu), cu bănuți și cu dragostea care o simțeai în atmosferă, în fiecare strop de apă din ligheanul pe care ni l-a pregătit mama. Ne așezăm la masă și mâncăm bucatele sfințite. Ciocnim ouă și eu ies învingătoare pentru prima dată în viață și mă bucur mai ceva ca un copil.

Fac poze florilor, tatei și lui Călin, fratelui care mi-a adus flori de pădure și odată cu ele copilăria, lui Octavian, mamei care, spre fericirea mea, învârtea mămăliga ( ce poate fi mai bun decât mâncare pregătită de mama?). După-amiază coborâm micul deal, unde se află casa părintească, și mergem spre stație ca să luăm microbuzul spre Ungheni. Din nu știu ce motiv cursa s-a amânat și noi ne-am întors și am început să căutăm pe cineva care să ne ajute ca să ajungem la Ungheni. Am găsit un cumătru de-al nostru care a acceptat să ne ajute, dar a trebuit să-l așteptăm. În acele câteva minute cât a durat așteptarea am stat cu mama și ne-am adus aminte cu drag de oamenii din sat, care au plecat dintre noi. Ne-am adus aminte de vecina noastră, care la sărbătorile pascale întotdeauna ne servea cu cozonac și „zdobnă” (o plăcintă cu diferite umpluturi, de cele mai multe ori cu nucă, foarte gustoasă preparată din aluatul de cozonac). A fost educatoare, o femeie foarte cultivată, elegantă. Gustul copturilor ei niciodată nu l-am regăsit la nicio altă gospodină. Domnul să te aibă în paza Sa! Și îmi spun și vă îndemn ca de Paște să fiți mai buni, să dăruiți lumină și să vă aduceți aminte cu drag de cei care au lăsat o urmă, aici, pe pământ.

Paștele e mai cu seamă ziua când ne aducem aminte de ei cu drag / Cimitirul din Buciumeni

V-am zis că i-am făcut fotografii tatei împreună cu Călin. Unul dintre momentele cu ei m-a emoționat și m-a făcut să constat că ar trebui să nu mă mai las pradă unor griji și sarcini, care în fond nu înseamnă atât de mult sau nu sunt atât de importante, și în schimb ar trebui să creez momente mai multe ca și acela (voi publica și fotografia cu ei). Mi se topea inima când îi vedeam pe ambii, bunel și nepot, cum discutau. 

 Călin cu bunelul discutând

Seara ajungem și la bunicii de la Ungheni. Aici ne revedem cu oameni foarte scumpi. Copiii sunt cei mai fericiți și evident că iepurașul ne-a adus cadouri din cele mai emoționante.

Luni, 17 aprilie. Mă scol din pat la 7.00. Aș fi putut să mai stau, pentru că avem zi liberă, dar am niște obligații, pe care trebuie să le onorez. Deci încep să ascult o înregistrare audio, am de ascultat doar 30 minute, dar ca să scriu îmi ia mai multe ore. Și așa mă pomenesc că e 12.00. Iau prânzul cu Călin și ne mai destindem. Mai citesc, mă mai uit pe facebook și văd doar cozonaci, bucate din cele mai alese. Apoi îmi atrag atenția diferite postări și îmi apar dileme pe care oricât nu aș încerca să le rezolv rămân a fi enigme. Una dintre ele este faptul că unii prieteni de pe facebook azi scriu fără nicio greșeală și ziua următoare la fiecare silabă comit câte una. Cum, Doamne, azi suntem atât de deștepți și mâine atât de inculți?

Marți, 18 aprilie. O zi la serviciu. Pe la amiază primim invitație la ziua de naștere a unei fetițe absolut superbe. Ne ducem și printre zâmbetele copiilor aflu o poveste de-a dreptul cutremurătoare. În pofida la toate, povestea e despre curaj, e despre putere, e despre iubire, e despre minuni, e despre știință care s-a împletit armonios cu credința în Dumnezeu. Poate voi scrie și în ziar istoria Mariei, fetița de 7 ani, care a trăit cât alții în 70 sau mai mulți ani de existență.

Miercuri, 19 aprilie. Scriu cunoscuților din presă să mă ajute să promovăm istoria Mariei. Au nevoie de o sumă de bani pentru operație, nu e mare și nici mică. Ceea ce le creează îngrijorări părinților este timpul prea scurt. În iunie Maria trebuie să meargă în Turcia pentru o a doua intervenție chirurgicală. Oamenii la care am apelat sunt oameni cu O mare și acceptă. Mă rog la Dumnezeu Maria să se facă bine, pentru că e o dulce și pentru că e copil și merită să fie fericită.