Jurnal 1 -5 aprilie 2023

 Sâmbătă, 1 aprilie. Mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei privind un film. „Padre Pio” – o producție italiană. Cinematografia italiană tot timpul am apreciat-o. Filmul m-a marcat destul de mult. Cunosc și despre scandalurile din biserica catolică, așa cum le cunosc și pe cele din biserica ortodoxă, dar ceea ce contează e relația cu Dumnezeu. Noi suntem cu El și El e cu noi. Anume aceasta ne învață și ecranizarea vieții lui Padre Pio de la Pietralcina.

Duminică, 2 aprilie. E o zi mohorâtă, au căzut chiar și câțiva stropi de ploaie, care au lăsat pe iarbă diamante. În ciuda la cerul noros, e cald și eu am mers la Școala Sportivă pentru copii și juniori a municipiului Ungheni. A avut loc un campionat la haltere. Am intrat pe o ușă, care cred că nu a fost schimbată de când a fost dată în exploatare clădirea Palatului de Cultură Ungheni (anii 80 ai secolului trecut), și mă conduc în sala, unde se va desfășura turneul, glasurile participanților și o muzică dată la un volum mare, care mă zgârâie pe timpane (nu că ar fi de proastă calitate, dar e la un volum extra). În mijlocul unor adolescenți îl văd pe Gheorghe Gorencu, care e un munte de entuziasm. Secția de haltere de la Unțești trăiește datorită lui. Mi-a zis într-o discuție că el e un bun selecționer, adică știe să-și aleagă discipolii bine, eu mai aș mai adăuga că el un om bun, iar oamenii buni îi adună doar pe cei buni. O sportivă bună e și Nicoleta Cojocaru, eleva sa, care i-a adus cea mai mare bucurie antrenorului – medalie de bronz la Campionatul European la haltere. După amiaza mi-o petrec pirotind. M-a sculat frate-miu. Am discutat puțin și cu jumătate de ochi mi-am văzut nepoțica. După asta am ascultat un podcast cu Emilian Crețu. Îmi plac interviurile cu el și nu neapărat personajele pe care le joacă (Dora etc.) pe rețele. Mi-aș dori să-l văd într-un rol pe scena unui teatru. Cred că e fenomenal. Nu poate să fie altfel, pentru că în interviuri e wau. Cel puțin mie îmi place modul lui de a gândi. Era să uit să notez poate cel mai important lucru care mi s-a întâmplat duminică – am dat cu piciorul la aproape 10 milioane de euro.

Luni, 3 aprilie. Privesc pe facebook poza a doi copii. Au grijă unul de altul și își oferă iubire așa cum maturii nu vor fi capabili poate niciodată. Iubirea lor e necondiționată de ceva. Ei se iubesc și se înțeleg fără a complica lucrurile. Acești copii au cancer.

Marți, 4 aprilie. Dimineața a început cu câțiva stropi de ploaie. A continuat cu fulgi. Chiar s-a așternut un strat de zăpadă. Lumea deja a început a se lamenta că nu vor mânca fructe și nu mai știu ce. E trist, dar nu e sfârșitul lumii. Eu mă rog să fie pace că fructe vom găsi, se vor aduce din alte regiuni, care nu au fost lovite de asemenea fenomene naturale la început de aprilie.

Sun un șef de direcție. Încă săptămâna trecută a venit o cititoare la redacție să-mi arate ce produs „calitativ” a cumpărat și mă întreba cui să se jeluie, pentru că a costat-o ceva bani. Responsabilul mă întreabă de ce a venit la noi și nu la ei. Interesant, oare de ce, oamenii nu apelează la responsabili și vin la presă? Căutați răspunsurile, domnilor responsabili, pentru că vă deranjează când jurnaliștii vă spun de ce oamenii vin la noi și nu la voi.

Miercuri, 5 aprilie. Eu am multe imagini în suflet. Una dintre ele e despre o femeie mică de statură, frumoasă. Frumusețea ei venea nu numai de la fizic, ci și de la suflet. Țin minte că ne-a primit, pe mine și pe mama, într-o casă de vară sau sarai cum îi mai zicem pe la sate. Era răcoare și bine, afară era vară și erau temperaturi înalte. Dudul de la fereastră ferea razele soarelui să pătrundă în camere în voia lor, era un dud uriaș sau așa îl vedeam eu cu statura mea de copil. Cu o voce domoală o întreba pe mama ce model de halat voia. În sate cam asta era vestimentația cea mai solicitată la acea vreme. Parcă se scuza în fața mamei că altceva nu prea poate să-i propună, pentru că nu e croitoreasă din acelea specializate ca la oraș. „Lasă, țacă Veră, că eu pe acasă îl voi îmbrăca”, i-a spus mama. Peste vreo săptămână am revenit la țaca Vera. Aceeași bunătate ne-a întâmpinat, pentru că altfel nici nu se putea, pentru că așa era ea, țaca Vera. Ulterior aveam să aflu de la mama ce durere imensă ducea pe umeri țaca Vera și badea Volodea. Le-a murit unicul fecior în războiul din Afganistan. M-a strâns în spate doar expresia – sicriu din zinc. Nu au avut voie să-l deschidă. Am vaga presimțire că au trăit toată viața acești părinți cu sentimentul că au îngropat pe altcineva.   

Miercuri a venit la redacție un om, care mă impresionează. Mi-a adus rezultatele sportivilor săi de la un campionat, organizat în municipiul Ungheni. E tot mai slăbit, i-a dispărut entuziasmul din ochi. Îmi spune cu durere în voce că nu mai are putere și nu e vorba de problemele de sănătate pe care le are, dar e vorba de durerea că nu e susținut de nicăieri și de nimeni.

Vă rog, dragi reprezentanți APL, nu mai căutați dușmani acolo unde ei nu există. Lucrez la un material cu un subiect care vizează satele din raion. Sun un primar și îl întreb ce a făcut el ca și ales local pentru a rezolva problema. A fost foarte cooperant, mi-a răspuns și mi-a dat chiar și explicații de ce e anume așa și nu altfel. În gândul meu îmi zic că uite cineva care nu se gândește că îl „săpăm”, dar cum se zice sfârșitul încununează totul, mă întreabă dumnealui la sfârșitul discuției cine m-a sunat că, vedeți Dvs., mai telefonează și din cei care din interes politic doresc să îți facă rău. Mă întreb când aleșii locali, oamenii din Moldova, în general, nu vor mai vedea într-o întrebare simplă răul suprem. Nu mai presupuneți și nu mai vedeți în cel de alături că vă vrea răul.

În Ungheni e zăpadă așa cum nu a fost nici iarna. Drumurile sunt aproape impracticabile, iar în unele locuri chiar au intervenit voluntari și salvatori pentru a debloca transportul. Spre exemplu, autobusul de pe cursa Buciumeni-Ungheni a stat blocat câteva ore bune în apropiere de satul Floreni, i-au ajutat niște agenți economici care au în dotare tractoare.. Așa fenomen a fost în primăvara anului 2017, doar că atunci a nins la data 21 aprilie.

Colega mea mi-a spus că formația Akord a lansat un nou cântec. L-am ascultat și primul gând mi-a fost la fratele meu plecat în Italia, la prietena mea bună stabilită în SUA, la milioanele de moldoveni plecați pentru a trăi o viață mai bună. Vă las aici versurile: Zbuciumați prin lumea mare căutăm un loc sub soare, /Dar ne ține-un legământ de-acel prag, de-acel pământ./ Poartă-n suflet fiecare colțul său din Casa Mare/ Tu, Marie, tu, Ioane - busuioc de la icoane. /Am plecat ca visul vara, dintr-un sat, lăsându-mi țara. /Casa mea cu mici ferestre, unde ești? /ce dor îmi este!/ Cât lumina-i de la soare, omu-i bun și suflet are, /Dar ne poartă și își duce fiecare a sa cruce. /Am plecat ca visul vara, dintr-un sat, lăsându-mi țara. /Casa mea cu mici ferestre, unde ești? ce dor îmi este!